Nicu Fălcoi – De ce România face o eroare de strategie în cumpărarea transportoarelor blindate Piranha 5

Nicu Fălcoi – De ce România face o eroare de strategie în cumpărarea transportoarelor blindate Piranha 5

Dintr-o declarație recentă a ministrului Apărării Naționale, Mihai Fifor, aflăm că negocierile cu firma General Dynamics pentru achiziționarea de transportoare blindate Piranha 5 (negocieri care, potrivit planificării inițiale, ar fi trebuit să fie finalizate înainte de sfârșitul lui 2017) au ajuns în fază finală.

Din informațiile făcute publice de către reprezentanții părții române care au negociat achiziția acestor transportoare blindate (un total de 227, care vor fi livrate în tranșe, primele 30 urmând să vină din Elveția, iar următoarele 197 să fie integrate și produse la Uzina Mecanică București) rezultă că acestea nu vor fi amfibii.

O decizie strategică cât se poate de greșită, dat fiind faptul că relieful României are multe cursuri de apă și, în caz de conflict, ar fi aberant să stai să te gândești care unități sunt dotate cu transportoare-amfibii și care nu dispun de astfel de transportoare în dotare. Este adevărat că transportoarele blindate fără flotabilitate sunt folosite și de alte țări din NATO, dar acestea dețin unități de poduri mobile care asigură suportul acestora.

Personal, am spus-o în repetate rânduri în decursul anului trecut: important este nu doar câți bani avem de cheltuit în acest moment pentru achiziții din totalul celor 2% din PIB alocați bugetului Apărării, ci și cum și pentru ce folosim acești bani, așa încât ei să aducă în România alți bani, pe de o parte, și să fie cheltuiți cu maximum de folos, pe de altă parte.

De ce transportoarele blindate Piranha 5 ar trebui să fie amfibii

În ce privește achiziția de transportoare blindate, consider că ar fi fost foarte important ca toate să fie transportoare-amfibii, pentru a putea fi utilizate în orice fel de condiții geografice, aici, în țară, sau în misiunile în care România este prezentă în teatrele de operațiuni.

Bănuiesc, domnule ministru al Apărării, că această decizie nu a fost neapărat a dumneavoastră (dumneavoastră aveți un doctorat în antropologie și nu în științe militare), ci că ea a fost luată cu acordul specialiștilor. Însă personal cred că aceasta este o greșeală strategică și o să solicit și oficial motivația acestei hotărâri, în condițiile în care România nu are o armată atât de mare încât să își poată permite luxul de a nu deține transportoare blindate multifuncționale.

Ce trebuia să facă România pentru a avea transportoare blindate potrivite

O negociere corectă pentru România ar fi presupus să se aibă în vedere respectarea intereselor ambilor parteneri ai negocierii. Să se analizeze cu maximum de profesionalism nevoile de înzestrare ale Armatei noastre. Să se țină cont, cu responsabilitate, de modul în care sunt cheltuiți banii publici, așa încât ei să genereze beneficii pentru România.

În opinia mea, în expunerea de motive a MApN care a stat la baza HG adoptată în noiembrie 2017 (în baza căruia s-a decis achiziționarea celor 227 de transportoare blindate Piranha 5) avem de-a face cel puțin cu o eroare de strategie și de abordare, în document insistându-se asupra nevoii de a dota forțele terestre cu noi transportoare și de a achiziționa transportoare noi, cu protecție mai mare și putere de foc sporită, „chiar dacă aceasta presupune renunțarea la capacitatea de flotabilitate” (adică, mai pe înțelesul tuturor, chiar dacă acestea nu vor mai fi amfibii).

Or, până în 2014, când s-a discutat despre necesitatea achiziționării de transportoare blindate s-a ținut foarte mult la următoarele aspecte: flotabilitatea, blindajul și suspensia independentă pe fiecare roată.

Ba chiar, în decursul lui 2013, la o expoziție organizată la ROMAERO Băneasa (Black Sea Defense &Aerospace) un producător finlandez a venit cu un model de transportor blindat PATRIA (pentru care prezentase o ofertă de preț foarte avantajoasă, precum și oferta de a transfera tehnologia în România, fapt ce ar fi generat efecte pozitive pe orizontală din punct de vedere economic), pe care l-a și supus unor teste de poligon. În pofida, însă, a ofertei celei mai avantajoase de preț prezentate, precum și a satisfacerii complete a cerințelor Forțelor Terestre (flotabilitate, blindaj și suspensie independentă pe fiecare roată), decizia a fost aceea de a nu se începe tratativele cu producătorul finlandez. În adoptarea acestei decizii a cumpănit mai mult faptul că Finlanda nu ne este partener strategic, precum și alte argumente nesusținute din punct de vedere militar și economic, dar susținute probabil din punct de vedere politic de la cel mai înalt nivel al Statului Major General și, probabil, chiar de la nivelul unor alte structuri superioare cu rol decizional.
Nu spun că acest aspect nu este important, ci doar că acesta ar trebui să conteze atunci când TOATE ofertele respectă cerințele de calitate, preț, interoperativitate și integrare în industria națională.

Clarificări cu privire la achiziția transportoarelor blindate Piranha 5

În acest context, consider că ar fi foarte important de clarificat următoarele aspecte:

  1. care au fost argumentele de ordin militar și economic care au condus la luarea deciziei de renunțare la condiția flotabilității pentru circa jumătate din totalul numărului de transportoare blindate (doresc transmiterea analizei complete a beneficiarului care a fundamentat, la acea dată, decizia, atât sub aspect operațional-militar, cât și sub aspectul impactului bugetar/economic);
  2. care este cadrul instituțional în care această decizie a fost adoptată (inclusiv data la care această decizie a fost luată). Acestea sunt întrebări pe care le voi adresa, de altfel, și în cadrul Comisiei de apărare, ordine publică și siguranță națională, dacă la ele nu mi se va putea răspunde în mod public.

Presupunând că aceste contracte de achiziții la care faceți referire (cel cu General Dynamics, respectiv cel cu Rheinmetall) se vor finaliza, vă atenționez, domnule ministru al Apărării Naționale, că rezultatul va fi acela că flota de transportoare blindate a Armatei Române va fi:

  • foarte greu de exploatat (o parte va fi flotabilă, alta – nu)
  • foarte greu de întreținut (elementele de interschimbabilitate fiind reduse spre nule, integrarea în producție va fi extrem de dificilă, având în vedere că este vorba despre produse complet diferite și ținând seama de faptul că U.M. București sau U.M. Moreni sunt întreprinderi aflate în dificultate atât în ce privește aspectele legate de lipsa forței de muncă, cât și în ce privește lipsa tehnologiilor necesare preluării producției).

Un alt aspect se referă la faptul că Armata Română se angajează la niște programe pentru care, mai mult ca sigur, nu are datele referitoare la costurile de exploatare – adică cele care fac diferența pe ciclul de viață al produselor (costurile de exploatare sunt cu atât mai mari cu cât mijlocul de luptă are o masă mai mare și deci un motor de propulsie mai mare și mai “gurmand”). Pe de altă parte, necesitatea achiziționării podurilor de asalt pentru ca aceste transportoare blindate să poată trece cursurile de apă ar crește cheltuielile de achiziție în mod suplimentar. În aceste condiții, a deține două sau trei mijloace complet diferite de luptă înseamnă implicații extrem de greu de preîntâmpinat, inclusiv în privința întreținerilor și reparațiilor în situații de urgență, pe câmpul de luptă.

Consider că România, chiar cu un buget crescător și cu un 2% peren alocat Apărării, nu își va putea permite să dețină două fabrici și trei tipuri de transportoare blindate, atât de diferite unul față de celălalt, atât din lipsa forței economice, cât și a capacităților de integrare la nivelul Armatei (faptul de a fi sau nu flotabil fiind decisiv de multe ori în operațiile derulate în terenuri similare cu cel al României).

Sursa foto: Constantin Barbu/ Wikipedia Commons

Nicu Fălcoi – Despre investițiile în înzestrarea armatei

Nicu Fălcoi – Despre investițiile în înzestrarea armatei

Ministrul Apărării Naționale, Adrian Țuțuianu, și-a exprimat recent speranța că România ar putea achiziționa în perspectivă, pe lângă avioanele F 16, și avioane de luptă F 35.

Cât de plauzibilă este această declarație și cât din spusele ministrului Apărării reprezintă doar o manevră de PR hazardată?
Ce își poate și ce nu își poate permite România să cumpere în acest moment în materie de tehnică militară?
Ce rol ar putea juca țara noastră în complicata ecuație geopolitică regională și care sunt obiectivele pe care ar trebui să le urmărească reprezentanții României în relația cu partenerii noștri strategici?

Senatorul Nicu Fălcoi răspunde acestor întrebări și propune soluții pentru investirea eficientă a banilor destinați înzestrării armatei.

Recentele referiri ale ministrului Apărării Naționale la speranțele de a achiziționa, în următorii ani, avioane de luptă F 35 denotă necunoașterea crasă de către acesta a realităților domeniului în fruntea căruia se află.

Dacă evaluăm lucrurile dintr-o perspectivă profesionistă și ne raportăm la resursele pe care ni le pune la dispoziție bugetul Apărării, rezultă că spusele domnului ministru Țuțuianu reprezintă nimic altceva decât niște declarații fantasmagorice, rod al unei manevre hazardate de PR, care nu are nimic în comun cu realitatea.

În calitate de fost pilot, evident că îmi doresc pentru colegii mei mai tineri să utilizeze tehnologie de ultimă generație și să aibă în dotare cele mai bune avioane de luptă din lume. Aceasta nu înseamnă însă că ar trebui să ne lansăm în declarații populiste, care ne-ar putea afecta credibilitatea.

Planurile pentru înzestarea armatei române

România a anunțat recent că va achiziționa tehnică militară în valoare de aprox. 9,3 miliarde euro. Nu trebuie să uităm că acest buget a fost alocat pentru a fi cheltuit în următorii 10 ani.

Dacă analizăm deciziile partenerilor noștri strategici și programele de înzestrare pe care aceștia le derulează, vom constata, spre exemplu, că Statele Unite ale Americii, principalul nostru partener, au anunțat că vor achiziționa un număr de aprox. 2 500 de avioane de luptă F 35 (achiziție al cărei preț total a fost estimat la 1000 miliarde de dolari, adică aproximativ 400 milioane de dolari pentru un singur aparat; din acest total, aprox. 382 miliarde reprezintă costul aparatelor de zbor, în vreme ce restul reprezintă cheltuielile alocate operării și întreținerii în perioada de funcționare).

Probabil prețul/aparat va mai scădea în următoarea perioadă, dar nu este realist să ne așteptăm la scăderi dramatice. În plus, pentru a înțelege corect ce presupune achiziționarea unui astfel de tip de tehnică de luptă este important de reținut că prețul de achiziție se referă nu numai la costul propriu-zis al unui aparat de zbor, ci include și toate cheltuielile conexe: pregătirea personalului, asigurarea variantelor de înarmare, asigurarea mentenanței etc.

România nu și-a putut permite să cumpere avioane Gripen și Eurofighter noi (care nu se ridică la performanțele unui F 35), pentru că ele erau mult prea scumpe pentru bugetul de care dispunem. S-a luat, în acest context, decizia achiziționării unei prime escadrile de avioane F 16.

Dacă vom merge mai departe pe ideea înzestrării aviației noastre cu avioane de luptă F 16, atunci cele 36 de avioane anunțate de domnul ministru Țuțuianu nu acoperă, după aprecierea mea, nici pe departe nevoile de apărare ale spațiului aerian al României. Nu trebuie să uităm că România a modernizat 110 avioane MIG 21, acesta fiind numărul de avioane care ne este necesar pentru acoperirea spațiului aerian al țării.

România – unic partener stabil al NATO în zona Mării Negre

O dată evaluate nevoile noastre de înzestrare, pentru a avea o reprezentare corectă și completă a misiunii pe care negociatorii noștri o au este necesară înțelegerea de ansamblu a ecuației geopolitice regionale și a rolului de unic partener stabil al Alianței Nord-Atlantice în zona Mării Negre pe care România îl are în acest moment.

Evoluțiile din Turcia au făcut din această țară un partener tot mai imprevizibil, al cărui deficit de credibilitate s-a accentuat treptat.

În aceste condiții, dacă vom ști să valorificăm cu seriozitate, maturitate și viziune situația actuală, România ar putea deveni un actor regional foarte important, aflat pentru prima dată în ultimii aproape 50 de ani în situația de a putea negocia, mai ales cu partenerul american.

În ce mă privește, cred cu tărie că parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii trebuie menținut și chiar întărit.

Un rol însemnat în consolidarea acestui parteneriat le revine profesioniștilor în politică externă și de apărare, care au datoria să asigure un raport echilibrat în ce privește sprijinul reciproc pe care cele două state și-l oferă în cadrul acestui parteneriat strategic.

Dacă m-aș fi aflat în situația de a negocia condițiile în care vom investi cele circa 6,1 miliarde euro în rachete de tehnologie americană, aș fi încercat să fac astfel încât România să beneficieze cât mai mult de pe urma acestei investiții, spre exemplu să primească gratis (de ce nu) și 5 escadrile de avioane F 16 (60 de avioane). Evident că acestea nu ar fi putut să fie aparate de zbor noi, dar partenerii americani ne-ar fi putut oferi și sprijinul și know-how-ul necesare modernizării tehnologice, utilizând pentru aducerea lor la cele mai recente standarde facilitățile industriei românești.

De ce nu ar putea deveni Turbomecanica unul dintre producătorii de motoare F 16 de ultimă generație?

Dar pentru ca aceste deziderate să poată deveni realitate ar trebui ca decidenții români să aibă competențele, capacitatea și voința de a le negocia cu partenerii noștri strategici.

În urma aprobării în CSAT a Planului de înzestrare pentru intervalul 2017-2026, România poate demara în forță procesul de modernizare a Armatei. Ne aflăm în fața unei foarte bune șanse de a ne revigora și industria de apărare. Pentru aceasta avem nevoie de înțelegerea faptului că toți acești bani pe care îi cheltuim acum pe achiziții s-ar putea întoarce și chiar multiplica în economia românească.

Acestea sunt realitățile complexe pe care m-aș aștepta să le înțeleagă domnul ministru al Apărării Adrian Țuțuianu înaintea vizitei plănuite să aibă loc în mai puțin de o lună în SUA.
Mi-e teamă însă că așteptăm în zadar să dovedească profesionalismul și viziunea necesare pentru a aborda discuțiile și negocierile ce vor urma în așa fel încât ele să aducă beneficii cât mai mari României.